1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ... 18

III.3. „Războiul nevăzut” sau diavolul pustiei - I introducere I scopul lucrării – pentru o reevaluare a teologiei exorcismului

səhifə7/18
tarix01.11.2017
ölçüsü496.72 Kb.

III.3. „Războiul nevăzut” sau diavolul pustiei

Dumnezeu, din iubire s-a făcut om pentru ca pe om, să-l îndumnezeiască. Îndumnezeirea – θεοσις (theois) - este planul lui Dumnezeu încă de la începutul zidirii. Dacă Dumnezeirea cea întreit- una a creat ceva în afară de Sine, aceasta s-a făcut nu pentru că ar fi avut nevoie de ceva din partea propriei Sale creaţii, dată fiind perfecţiunea Dumnezeirii cea mai presus de fiinţă. Dumnezeu, din pură iubire şi libertate, din adâncul unei gratuităţii neînţelese, creează în mod absolut şi esenţial lumea în tot ceea ce ea este şi mai presus de orice, omul însuşi, pentru a putea fi un partener liber, capabil de răspuns personal la această iubire. Omul trebuie să devină în har ceea ce Dumnezeu este prin natura Sa. Creaţia nu a urmat cursul conform planului lui Dumnezeu, lin, fără întrerupere, dată fiind tragedia cosmică a păcatului. Căderea îngerilor şi apoi a protopărinţilor Adam şi Eva a revelat în întregime potenţialităţile şi mai ales riscurile unei libertăţi create. Totuşi, în marea Sa milă, Dumnezeu a procedat la răscumpărarea omului, la reunificarea naturii umane împrăştiate prin activitatea şi mai ales patima, moartea şi învierea Fiului Său, Domnul nostru Isus Hristos. Începând cu acest eveniment, există în mod real şi concret posibilitatea alegerii uneia dintre cele două căi: a vieţii sau a morţii.68 Mântuirea integrală a naturii umane, realizată deplin în persoana divino-umană a Mântuitorului, trebuie asumată liber în fiecare persoană umană creată prin comunicare harului Sfântului Spirit, căci „scopul întregii economii a lui Hristos este pogorârea Duhului Sfânt.”69 De aceea ţelul întregii vieţi a creştinului este conlucrarea cât mai strânsă şi neîntreruptă cu harul.

Două mari taine ale creştinismului, strâns unite între ele, îşi găsesc împlinirea una în cealaltă:

teandria

şi

sinergia

. Prima se referă la ipostasul necreat divino-uman al Mântuitorului, la unirea negrăită a naturii umane cu natura dumnezeiască, fără ca una dintre cele două firi să schimbe ceva din ceea ce este, în sine. Unirea ipostatică, unică în întreaga istorie a fiinţei, devine pentru om sursa inepuizabilă a propriei îndumnezeiri. În Isus Hristos, Dumnezeu şi omul sunt uniţi într-o unire ontologic indisolubilă. Aceasta este antidotul netăgăduit pentru orice păcat, în toate aspectele sale. Teandria hristologică este sursa şi paradigma sinergiei antropo-pneumatice. Sinergia este împreună-lucrarea voinţei umane cu energiile Spiritului Sfânt. Dacă teandria rămâne unică şi absolută, sinergia este deschiderea teandriei spre toate ipostasurile umane create, nu într-o unire ipostatică, ci într-una energetică. Cuvântul a enipostaziat în persoana Sa divină firea omenească –teandria – cu consecinţa că oamenii au posibilitatea să „enipostasieze” harul Sfântului Spirit în ei înşişi, în ipostasurile create – sinergia. Aceasta nu înseamnă miripostasierea Dumnezeirii, tocmai pentru că este posibilă doar o unică unire ipostatică, ci pluralitatea persoanelor umane îndumnezeite în energiile Spiritului devin sinharismatice. Acesta este scopul întregii vieţi creştineşti, trăită în toată radicalitatea sa în viaţa monastică. Monahismul este caracterizat încă începând cu originile sale, de viaţa ascetică, luptă pe dublu front: cu viciile, pentru însănătoşirea naturii păcătoase şi dobândirea harului Spiritului, şi cu tot ceea ce vine din afară şi care poate îndepărta de Dumnezeu, lumea sau diavolul însuşi. Viaţa monahilor din deşert a devenit proverbială în acest sens. Războiul cu patimile, început în secolul al IV-lea de Părinţii deşertului, continuă până astăzi, în nevoinţele călugărilor sau a celor ce trăiesc viaţa consacrată.

Când studiem viaţa Părinţilor deşertului sau citim

Patericul

suntem uimiţi de familiaritatea acestora cu fiinţa şi lucrarea diavolilor, aceasta confirmând pe deplin expresia, aproape scandaloasă la o privire superficială, a Sf. Paroh din Ars, Ioan Maria Vianney, care-l numea pe diavol „vechi tovarăş.”70

Deşertul a fost considerat întotdeauna, mai ales în Orientul Apropiat, locul preferat de forţele răului, mediul vital al demonilor, sălaşul morţii, al necunoscutului. Simbolismul concret, dur, al deşertului a făcut din el un loc de luptă între bine şi rău, un spaţiu ce a înlocuit arenele romane unde erau martirizaţi creştinii, cu ispitirile şi opresiunile de tot felul ale diavolului. În VT apare prescripţia ritualului de ispăşire prin transferarea păcatelor poporului asupra ţapului ispăşitor (cf. Lev. 16,10), care este alungat în deşert, îndepărtând nelegiuirile fiilor lui Israel „în pământ neumblat” (Lev. 16,22).
„ S-ar putea, dar nu este deloc sigur, ca Azazel, căruia i se trimite un ţap în ritualul de Iom Kipur, să fi fost considerat un prinţ al demonilor, jertfa având scopul de a-i îmbuna duşmănia faţă de Israel.”71
Tot deşertul a fost locul unde Arh. Rafael l-a alungat, legându-l pe Asmodeu, demonul ucigaş, exorcizat de tânărul Tobie la sfatul aceluiaşi arhanghel (cf. Tob. 8 3). De aceea pentru anahoreţii din Egipt şi de aiurea, deşertul era populat cu demoni, şi aceasta cu atât mai mult cu cât creştinismul, răspândit în întregul Imperiu Roman, datorită luptei împotriva cultelor idolatre considerate închinate la demoni, era considerat a fi lucrarea lui Dumnezeu ce alungă demonii în pustie. De aceea diavolul devine unul dintre personajele comune în viaţa şi apoftegmele Părinţilor deşertului. În viaţa Sfântului „patriarh al monahilor”, scrisă de Sf. Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei, „există între Antonie şi demoni relaţii aproape continue.”72 Ispita la care a fost supus acesta, pe lângă faptul că demonstrează din plin toată ticăloşia diavolului, ne indică şi modul în care lucrează, ajutându-ne să-l demascăm. Într-o primă fază, diavolul îl asaltează cu amintirea lucrurilor lăsate în urmă, a rudelor a prietenilor, a plăcerilor pe care le-a părăsit sau prin inducerea gândului că sănătatea îi va fi afectată de asceza dură. Apoi diavolul îşi continuă asaltul cu fantezii şi chiar halucinaţii lascive în timpul nopţii. Cu permisiune dumnezeiască diavolul începe să procedeze la infestaţii înspăimântătoare ce semănau aproape cu o luptă corp la corp între ascet şi duhul cel rău. Acestea mergeau până acolo încât afectau viaţa fizică şi sensibilă a tânărului ascet. Ele se manifestau uneori prin producerea unui vacarm îngrozitor, prin apariţii halucinante a diverse chipuri de fiare şi reptile înfricoşătoare, pe care ascetul le spulbera prin credinţa în puterea lui Dumnezeu. Ajutorul divin nu întârzia niciodată să se facă simţit prin diferite semne, cum ar fi o rază de lumină care cobora din cer prin acoperişul chiliei sau vocea consolatoare a Domnului. Din experienţa aceasta Sfântul oferă învăţătură celor care vor să-l urmeze pe drumul către Dumnezeu, în lupta împotriva păcatului. În linia Tradiţiei, Sf. Antonie afirmă că demonii nu au fost creaţi ca atare ci au devenit răi prin alegere liberă. Aceştia inspiră toate tipurile de idolatrie simţindu-se ameninţaţi de creştini, de aceea încearcă să-i împiedice în drumul lor spre desăvârşite prin toate mijlocele de care dispun. Cea mai de temut armă a diavolului este, după Sf. Antonie, sugestia diabolică, gândurile păcătoase pe care caută să le inspire cu tot dinadinsul. Acestea trebuie respinse prin post şi rugăciune şi prin exerciţiile de pocăinţă, deşertul fiind un cadru potrivit pentru acestea. Pe lângă privaţiunile pe care le comportă, deşertul este şi o pavăză împotriva unor asalturi diavoleşti. Referitor la aceasta Sf. Antonie afirmă: „cel ce şede în pustie şi se linişteşte, de trei războaie este slobod: de auzire de grăire şi de vedere şi numai către unul are a lupta, al desfrânării sau al trândăvirii.”73 Mai mult decât orice altceva, în viaţa anahoretului trebuie să domnească virtutea ascultării, a supunerii ca armă de nebiruit împotriva demonilor, orgoliul fiind păcatul rădăcină, alegerea de sine a diavolilor împotriva lui Dumnezeu. Într-adevăr, „supunerea cu înfrânare supune fiara.”74 Ispitele odată respinse, demonii încearcă înspăimântarea anahoretului prin apariţii adeseori obscene. Apar sub formă de femei, de animale sălbatice, şerpi, soldaţi etc. Sf. Antonie recomandă rezistenţa răbdătoare în faţa acestora, care dispar mai ales la însemnarea cu semnul Crucii. Uneori, în mod surprinzător, demonii sugerează lucruri aparent bune pentru a putea strecura în suflet fie oboseala fie mânia. Adesea par să cânte psalmi împreună cu ascetul, amintesc expresii din Scriptură, repetă cuvintele în timpul lecturii monahului sau îl trezesc pe acesta în timpul somnului spre rugăciune, cu scopul de a-l slei de puteri. Diavolul se poate deghiza în „înger de lumină” (2 Cor. 11, 14) pentru a înşela, tot aşa cum poate apărea sub forma unui călugăr cuvios, cu acelaşi scop. După Sf. Avă, una dintre cele mai puternice arme contra diavolilor, este încrederea simplă şi curată în Dumnezeu care poate interveni prin mesagerii Săi, îngerii, în diferite feluri în viaţa monahului. Se impune un discernământ spiritual capabil să recunoască într-o intervenţie externă pe cea a îngerilor sau pe cea a demonilor. Sf. Avă afirmă că intervenţiile demonice sunt întotdeauna însoţite de agitaţie de zgomot interior, de tulburare, dorinţe ambiţioase, tristeţe, spaime, dezgust, descurajări, inexplicabile.”75 Semnul prezenţei îngereşti se manifestă dimpotrivă, prin pacea pe care o provoacă în suflet. Se vorbeşte uneori chiar în termeni sensibili referitor la prezenţa îngerilor sau demonilor, a căror acţiune ar produce căldură sufletească respectiv înfrigurare.76

Caracterul evanghelic al vieţii ascetice este de la bun început prezent prin însăşi intenţia fundamentală a acestuia: jertfirea în Hristos după modelul oferit de El. Victoria Mântuitorului în pustia Carantaniei împotriva sugestiilor Satanei este modelul prin excelenţă al strădaniei de a respinge ispitele model pe care monahii din toate timpurile încearcă să îl urmeze. Contracararea sugestiilor insidioase ale celui rău se face nu prin argumentare discursivă sau chiar prin târguire cu ispita ci prin autoritatea cuvântului lui Dumnezeu. De aceea s-a stabilit printre călugării pustiei obiceiul de a răspunde la fiecare gând rău sau ispită cu versete din Sfânta Scriptură sau din apoftegmele Părinţilor. Se scriau chiar cărţi în care ofereau citate din Dumnezeiasca Scriptură, potrivite pentru fiecare gând păcătos care ar putea apărea în mintea unui om.

Idealul ascetic, nepătimirea77 – απαθεια (apatheia)-, liniştirea – ησυχια (isihia) – însemna o declaraţie de război împotriva ispitelor, a patimilor şi, prin aceasta, împotriva diavolilor. Nepătimirea asceţilor creştini nu este identică cu apatia stoicilor. Aceasta din urmă era una de tip psihologic, o domolire a pasiunilor şi a afectivităţii până la nivelarea lor totală. Pentru călugări, pasiunile şi mişcările sufletului rămân un dar al lui Dumnezeu fapt pentru care nu încercau anihilarea, ci reorientarea pozitivă a acestora. Ceea ce urmăreau mai cu seamă era rezistenţa faţă de influenţele nefaste ale diavolului care încercau să transforme puterile sufletului în duşmani ai acestuia. Lupta monahilor rămâne una împotriva exoticului (străinului), împotriva a ceea ce vine din afară reflectându-se în interior, deci a influenţei diavoleşti şi a mişcărilor naturii stricate, aliate păcatului. Asceza nu trebuie să forţeze limitele naturii în starea ei creaturală, scopul nefiind anularea, ci desăvârşirea în har, căci „toate cele ce sunt peste măsură sunt de la draci.”78 Mitropolitul Hristodoulos Paraskevaidis descrie câteva din tacticile diavolului, precum şi modul în care trebuie respinse încercările acestuia de a atrage în ispită. Mai întâi trebuie spus că diavolul nu foloseşte acelaşi fel de ispită pentru toţi oamenii. Nesuportând înfrângerile, calculează fiecare mişcare cu precizie. Dibăcia în a-şi adapta mijloacele, aptitudinilor şi slăbiciunilor fiecărui suflet pe care îl atacă, poate fi contracarată prin neîncrederea în puterile proprii şi întărirea încrederii în Dumnezeu. Autorul sus-pomenit numeşte începutul luptei ascetice „zâmbetul diavolului,”79 întrucât se arată a fi la început prietenos, având chiar o anumită bunăvoinţă (aparentă, evident) faţă de cei care înaintează pe calea spre Dumnezeu. Diavolul insuflă chiar gânduri şi fapte frumoase şi un entuziasm înflăcărat pentru a adormi vigilenţa monahului, după care vine cu „artileria grea”, doborând nefericitul suflet înşelat. Un mod de a fi specific diavolului este ascunderea, neieşirea la vedere. Disimularea este una dintre cele mai abile arme diavoleşti. În aceasta intră încercarea de a-i convinge pe oameni să-i nege existenţa sau cel puţin să inducă indiferenţa în ceea ce-l priveşte. Prin aceasta diavolul îşi pregăteşte teren sigur pentru înşelarea şi distrugerea sufletelor. Antidotul este credinţa smerită faţă de datul Revelaţiei şi vigilenţa spirituală. Diavolul ştie să atace întotdeauna în punctele slabe pe care le cunoaşte mai bine decât oricine. Mitropolitul Hristodoulos face o comparaţie sugestivă între diavol şi ciocănitoare, care prin lovituri repetate caută orice gol din spatele cojii copacului.80 Luarea prin surprindere, determinând buimăcirea omului, este o altă născocire diavolească. Deruta introdusă poate provoca în orice moment căderea. Vigilenţa este din nou soluţia – este ceea ce monahii numesc trezvie. O altă metodă scumpă diavolului este micşorarea gravităţii unui păcat pe care îl propune spre a putea fi comis cu uşurinţă după care adânceşte remuşcarea, aruncând sufletul în disperare. Referitor la aceasta Sf. Ioan Scărarul spune că „înainte de cădere, demonii numesc pe Dumnezeu iubitor de oameni, iar după cădere, aspru.”81 Nepăsarea este o stare pe care încearcă să o inspire diavolul, fiindcă aceasta îi procură înstăpânirea desăvârşită şi liniştită asupra sufletului.

Acestea sunt doar câteva dintre modalităţile diavoleşti de cucerire şi distrugere a creaturilor lui Dumnezeu, menite nu morţii, ci îndumnezeirii.

Diavol şi deşert, monah şi asceză, sunt cuvinte care fac parte atât din istoria creştinismului cât mai ales din istoria individuală, a vieţii spirituale a fiecărui creştin. Monahismul a fost, de-a lungul timpului, sufletul activităţii Bisericii lui Hristos, ca permanentă rezervă de energie spirituală, mănăstirile rămânând bastioanele credinţei în timpuri când erezia acapara masele. Viaţa monahilor din vechime, ca şi cea a continuatorilor lor contemporani nouă, ne învaţă modul eroic de a lupta cu diavolul şi cu răul pe care îl produce acesta. Războiul nevăzut înseamnă pacea sufletului creştin, „căci împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12).

Monahii sunt semnul prezenţei anticipative a desăvârşirii eshatologice. Tocmai de aceea monahul este numit „locuitor al deşertului şi înger în trup.”82 În viaţa monastică lupta eshatologică, finală, este asumată la nivel personal. Aceasta se dezvoltă ca o continuă exorcizare a forţelor diabolice prin acumularea, folosirea şi răspândirea energiilor harului.



Dostları ilə paylaş:

©2018 Учебные документы
Рады что Вы стали частью нашего образовательного сообщества.
?


iii-ciclo-de-conferencias.html

iii-competncia---corte.html

iii-corso-di.html

iii-deputation-to-foreign.html

iii-dnyanintbresurslari--.html