1 2 3 4 5 6 7 8

III.3 ASCULTAREA ACTIVĂ - Mihaela Doina Boboş Mariana Drăgotoiu Paula Filip [ ] referat

səhifə6/8
tarix07.01.2018
ölçüsü0.61 Mb.

III.3 ASCULTAREA ACTIVĂ


Comunicarea în relaţia de ajutor (comunicarea suportivă) presupune şi abilitatea consilierului de a asculta activ, abilitate complementară abilităţii de a formula întrebări.

Ascultarea poate fi prezentată prin intermediul a trei procese: receptarea mesajului, interpretarea mesajului, transmiterea mesajului.

Receptarea reprezintă un proces închis, eşecul în receptare intervenind în momentele in care consilierul încetează să asculte cu atenţie. Interpretarea mesajului este, de asemenea, un proces închis, presupunând analiza mesajului receptat şi înţelegerea semnificaţiei acestuia. Pot sa apară erori datorită distorsiunilor care împiedică înţelegerea cu acurateţe a mesajului trimis de client. Problemele apărute se centrează pe tendinţa consilierului de a asculta ceea ce doreşte să audă de la client (se anulează comunicarea bidirecţională).

În ceea ce priveşte transmiterea mesajului, secvenţa finală a ascultării, se consideră că un consilier poate recepta corect un mesaj, dar, datorită lipsei abilităţilor de comunicare, poate avea dificultăţi în transmiterea mesajului..

Se poate vorbi de patru tipuri de răspuns specific ascultării: clarificarea, parafrazarea, reflectarea, rezumarea.

a) Clarificarea


Uneori informaţiile prezentate de client sunt confuze, fără sens, neorganizate. Prin clarificare (înţeleasă ca o reformulare complexă) consilierul evidenţiază şi retransmite clientului sensul mesajului pe care acesta l-a transmis. Exemplu: Clientul afirma: ”Colegul meu are un comportament plin de pretenţii. De parca numai persoana lui ar conta . Numai el are cele mai bune soluţii la toate problemele. Dacă intervine el în discuţie parcă ceilalţi nu mai au nimic de spus…….aşa că pot sa plec…….. ” . Consilierul: „Esenţialul problemei nu sunt aceste maniere……..cât faptul ca ele vă deranjează, ajung să vă elimine”.
De asemenea, consilierul trebuie să recunoască sentimentele sau semnificaţiile exprimate de client, să realizeze distincţia dintre partea cognitivă şi cea afectivă a mesajului. Partea din mesaj care oferă informaţii despre situaţie sau eveniment, care include referinţe la persoane, obiecte reprezintă secvenţa cognitivă a mesajului. Iar partea din mesaj care poate releva sentimente, emoţii şi se caracterizează prin folosirea unor expresii semnificative pentru trăirile emoţionale reprezintă secvenţa afectivă a mesajului.

Exemplu: Clientul afirmă: „Cred că voi pleca şi de la acest loc de munca… adeseori mă simt jignit acolo…….”: prima parte a afirmaţiei reprezintă secvenţa cognitivă iar ultima parte este cea afectiva, sentimentele clientului fiind exprimate prin expresia ”mă simt jignit”.

Aşadar, clarificarea are următoarele obiective:


  • face explicit mesajul clientului;

  • confirmă acurateţea perceperii mesajului de către consilier

  • verifică corectitudinea înţelegerii mesajului.

b)

Parafrazarea

Reprezintă o reformulare a mesajului clientului de către consilier, care utilizează

propriile expresii; aceste expresii comunica interlocutorului faptul ca mesajul a fost înţeles.

Exemplu:


  • „Aşadar, tu spui ca……”.

  • „Cu alte cuvinte, înţeleg ca…. ”.

Consilierul trebuie să acorde atenţie cuvintelor pe care le utilizează pentru a nu da o interpretare personală mesajului şi de asemenea trebuie să se evite definirea problemelor clientului de către consilier.

Scopul parafrazării constă în a ajuta clientul să se concentreze asupra ideilor pe care le-a formulat incoerent şi să încerce o analizare a acestora.

c) Reflectarea


Poate fi considerată sinonimă cu răspunsul la partea afectivă a mesajului. Scopul reflectării constă în:

  1. a încuraja clientul să exprime cât mai multe dintre sentimentele sale;

  2. a sprijini clientul în a experimenta stări emoţionale intense;

  3. a ajuta clientul să devină conştient de sentimentele care l-ar putea domina.

Reflectarea reda o secvenţa importantă din discurs sau chiar ultimele cuvinte care sunt urmate de o pauza mai lungă. Astfel se pot evidenţia ideile importante iar clientul este stimulat sa continue discursul. În acest sens poate fi utilizat răspunsul ecou. Exemplu:

  • Clientul: „ Şi mă simţeam foarte jignit…..”.

  • Consilierul: „Înţeleg……..vă simţeaţi foarte jignit”.

Utilizarea în exces a răspunsului ecou, poate crea clientului impresia unui efort superficial de înţelegere. Utilizarea altor termeni echivalenţi este superioară în

măsura în care evidenţiază un efort real de înţelegere.

Exemplu: Consilierul: „Vreţi să spuneţi că…..”. sau „Astfel….după dumneavoastră…. ”.

d) Rezumarea


Îşi propune să evidenţieze pentru client aspectele esenţiale ale mesajului.

Consilierul trebuie să sublinieze aceste aspecte esenţiale păstrând cadrul de referinţă propus de client, deoarece există riscul ca, rezumând să interpretăm.

Scopul constă în:

  • a realiza legătura dintre elementele mesajului

  • a oferi şi a asigura feed-back

  • a identifica teme repetate în mesajul clientului.
Exemplu:

  • Clientul: „Problema este ca dacă obţin acest loc de munca nu voi fi mulţumit ,,va fi doar pentru o durată determinată şi nu va fi ceva bine plătit….. ”.

  • Consilierul: ”Dacă înţeleg bine, spuneţi că veţi avea acest loc de muncă doar pentru o anumită perioadă, nu veţi avea salariu foarte mare şi această situaţie determină nemulţumirea dumneavoastră”.
e) Bariere care pot împiedica ascultarea activă:

  • Ascultarea neadecvată, determinata de:

  • perturbarea atenţiei în conversaţie ca urmarea a mesajului supraîncărcat, a propriilor gânduri, a preocupării pentru de propriile nevoi. În aceste cazuri consilierul pare interesat doar pentru a oferi confort clientului.

  • atracţia fată de clienţi care au probleme asemănătoare cu ale noastre.

  • Ascultarea evaluativă - pe măsură ce clientul spune problema, clasificăm, ierarhizăm faptele sale: “Ceea ce spune acum clientul este bun / rău; acceptat / neacceptat; important / neimportant; plăcut / neplăcut”. A înţelege punctul de vedere al clientului nu este acelaşi lucru cu a accepta punctul lui de vedere. Sunt momente când nu putem face o judecată de valoare decât după ce a fost înţeles complet şi apoi trebuie ajutat clientul să-şi depăşească punctul de vedere neproductiv pentru el. Nu emitem judecăţi decât după ce am înţeles clientul şi punctul său de vedere. Forme ale ascultării evaluative:

  1. Ascultarea filtrantă - în procesul socializării, în familie sau în grupul de prieteni ne dezvoltăm diferite filtre prin care ne ascultăm pe noi înşine şi îi ascultăm pe alţii. Modelul cultural propriu desemnează lucrurile cărora le acordăm atenţie şi cele ignorate. Filtrele noastre personale introduc prejudecăţile (proces care acţionează uneori inconştient) ce influenţează abilitatea de a asculta. Cu cât filtrul cultural este mai puternic, cu atât este mai mare posibilitatea ca ascultarea să fie influenţată sau supusă prejudecăţilor. Fiecare avem prejudecăţi (în legătură cu sexul, rasa, naţionalitatea, statutul social, convingerea religioasă, preferinţele politice, stilul de viaţă) care distorsionează înţelegerea despre client şi, de aceea, clientul, pentru a fi ajutat, trebuie ascultat. Teoriile studiate pot acţiona ca un filtru ce distorsionează percepţiile. Teoriile ne ajută să vedem clientul în toată complexitatea, dar nu trebuie să anihileze abilitatea de a asculta pentru că ceea ce spune clientul nu se încadrează în nici una din teoriile studiate.

  2. Ascultarea centrată pe fapte mai mult decât pe persoane – este o problemă a începătorilor care cer foarte multe informaţii clientului. O posibilă soluţie ar fi ascultarea în mod contextual prin introducerea faptelor în sistemul social şi concentrarea pe temele şi mesajele cheie transmise de client.

  3. Ascultarea ”simpatetică” - majoritatea profesioniştilor ştiu că, dacă lucrează cu simpatie, devin simpatici, sentiment care poate deveni foarte puternic, iar percepţia asupra situaţiei clientului să fie deformată. Ex., simpatia = complicitate, dacă simpatizez cu o clientă care spune că soţul ei este nesuferit fără să-mi dau seama, sunt, de fapt, de partea ei şi s-ar putea ca soţul să nu fie chiar aşa de rău precum îl descrie.

  4. Întreruperea – situaţia în care întreruperea este bine venită este în timpul unui monolog al clientului (excepţie - clientul vorbeşte despre sentimentele / emoţiile sale) sau pentru a clarifica împreună cu clientul un anumit aspect. ( Carkhuff, R., 1986).

III.4 EMPATIA


Termenul

empatie

provine din cuvântul grecesc „empatheia” = „a se simţi în” şi a fost folosit iniţial de către teoreticienii esteticieni pentru a denumi capacitatea de a percepe experienţa subiectivă a unei alte persoane.

În anii 1920, psihologul american E. B. Titchener susţinea că empatia îşi are baza într-un fel de imitaţie fizică a nefericirii altora, ceea ce evocă aceleaşi sentimente în persoana respectivă. El s-a gândit la un cuvânt aparte şi nu s-a oprit la simpatie, care poate fi resimţită în general faţă de altcineva fără a împărtăşi sentimentele persoanei respective.

Empatia se construieşte pe conştientizarea de sine; cu cât suntem mai deschişi faţă de propriile noastre emoţii, cu atât suntem mai capabili să înţelegem sentimentele altora.

Emoţiile oamenilor sunt rareori transpuse în vorbe. Mult mai des ele sunt exprimate prin alte indicii. Cheia intuirii sentimentelor altcuiva stă în capacitatea de a interpreta canalele nonverbale: tonul vocii, gestica, expresia feţei şi altele asemenea. În măsura în care mintea raţională înseamnă cuvinte, emoţiile înseamnă nonverbal. Când cuvintele cuiva sunt în dezacord cu ceea ce transmite de fapt, adevărul emoţional constă în felul în care spune ceva şi nu în ceea ce spune. Una dintre regulile empirice folosite în cercetările de comunicare este că 90% sau chiar mai mult din mesajul emoţional este nonverbal.

Poate că cea mai vastă cercetare asupra limbajului trupului a fost făcută de Robert Rosenthal, psiholog la Harvard, şi de studenţii săi. Rosenthal aplicat un test de empatie referitor la PONS (Profile of Nonverbal Sensitivity – Profilul Sensibilităţii Nonverbale), o serie de casete cu diverse tinere care îşi exprimă sentimentele, de la gelozie furioasă până la a-şi cere iertare şi manifestarea recunoştinţei. Caseta a fost montată astfel încât din fiecare cadru unul sau mai multe canale de comunicare nonverbale au fost sistematic şterse, pe lângă faptul că schimbul de replici verbale nu se auzea, de exemplu, în unele scene dispărând orice altfel de indicii în afară de expresia feţei. Din testele făcute asupra a peste 7000 de persoane în Statele Unite şi 18000 în alte ţări, s-au constat avantajele capacităţii de a interpreta sentimentele prin indicii nonverbale.

Rogers vorbeşte despre empatie ca modalitatea de a fi cu celălalt prin „pătrunderea în universul celuilalt, aşa cum este perceput de acesta, pentru a te simţi acolo ca în propriul tău univers.... A fi cu celălalt în acest fel echivalează cu a ne lăsa deoparte, pe moment, propriile noastre valori, spre a pătrunde, fără prejudecăţi, în universul celuilalt. Într-un anume sens, aceasta înseamnă să ne lăsăm deoparte propriul sine (self), iar acest lucru nu îi este accesibil decât unei persoane suficient de sigură de ea însăşi, pentru a exista garanţia că nu se va rătăci prin ceea ce se poate revela în universul străin şi bizar al celuilalt şi că se poate întoarce oricând, în deplină securitate, în propria sa lume. Poate că această descriere asigură o mai bună reliefare a fenomenului legat de fiinţa empatică, ca modalitate complexă, exigentă, puternică şi mai ales subtilă şi delicată de a fi”7.

Rogers mai spune că prin modul de a fi empatic consilierul este un „fidel companion” pentru celălalt, comunicându-i propria imagine despre universul lui, verificând frecvent împreună cu respectiva persoană precizia propriei ei senzaţii şi „încercând să dezvăluim semnificaţiile care se manifestă în fluxul experienţei sale, în plin proces de constituire (experiencing), ajutăm persoana în cauză să-şi direcţioneze atenţia spre un sistem util de referinţe, experimentând mai intens semnificaţiile şi progresând, astfel, prin intermediul acestei experienţe”8.

Aşa cum explică Rogers fenomenul de a fi empatic, reiese cu claritate că empatia nu presupune identificarea cu persoana clientului, nici preluarea modului de gândire, a valorilor şi comportamentelor lui, ci doar înţelegerea modului în care gândeşte, simte şi se manifestă clientul, oferindu-i sentimentul că este acceptat ca persoană.


O definiţie recentă a empatiei este dată de Egan (1986), respectiv abilitatea de a pătrunde şi de a înţelege lumea clientului şi de a comunica acest fapt şi clientului.

Printr-un răspuns empatic, ascultătorul comunică vorbitorului faptul că el înţelege şi acceptă sentimentele interlocutorului ca şi motivele care stau la baza acestor sentimente. Pentru a comunica empatic, ascultătorul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe (A. Turock, 1993):



  • de receptare: evitarea elementelor personale de distragere a atenţiei; ascultarea atât a ceea ce se spune, cât şi a modului în care se spune; repetarea de către ascultător a ceea ce clientul a spus;

  • de procesare: identificarea sentimentelor dominante; luarea în considerare a motivelor care stau la baza sentimentelor interlocutorului; luarea în considerare a motivelor pentru care un anume eveniment este atât de important pentru acesta;

  • de răspuns: răspunsul va utiliza termeni puternic legaţi de descrierea sentimentelor, termeni precişi şi concişi; termeni noi (în măsura posibilului) când va descrie semnificaţia evenimentului aşa cum îl vede vorbitorul; pentru un răspuns empatic se începe cu următoarea structură: Te simţi... (cuvântul care exprimă sentimentul) pentru că... (conţinutul).

Exemplu: „ Te simţi frustrat atunci când nu eşti ascultat de ceilalţi?”

Pentru a răspunde empatic trebuie să identificăm: esenţa mesajului transmis, să ascultăm contextul în care a fost formulat şi să răspundem selectiv la unul dintre cele trei domenii: comportament /sentiment/experienţă.

1. Atunci când ascultăm clientul ne punem întrebarea dacă

mesajele de bază

sunt transmise în termenii unor experienţe, sentimente sau comportamente care subliniază sentimentele. Este foarte important să verificăm înţelegerea mesajului cu clientul, să ne asigurăm că percepţiile sunt corecte. Folosim formula: „Simţiţi că... pentru că...”; „Vreţi să spuneţi că...pentru că...”.

Când începem răspunsul cu „Simţiţi că....”, acesta trebuie urmat de categoria corectă de sentimente şi cu intensitatea corectă. Declaraţii ca „Vă simţiţi deranjată, supărată, furioasă” îmbracă grade diferite de emoţii din aceeaşi categorie.

Când clientul vă împărtăşeşte emoţii, s-ar putea ca sentimentele să fie sau nu asociate cu situaţia lor problemă. De exemplu, un client îşi exprimă supărarea din cauza faptului că este cuprins de teamă când vorbeşte cu tatăl său. Dacă în reacţia empatică selectăm frica şi nu supărarea, clientul se va simţi neînţeles. În această situaţie, reacţia empatică corectă ar putea fi: „Vă simţiţi supărat pentru că lăsaţi teama să va învingă când discutaţi cu tatăl dumneavoastră”.

Formularea în sine nu este atât de importantă, ci doar ne furnizează cadrul pentru a comunica înţelegerea clientului. Mulţi dintre începători folosesc una dintre formulările descrise de mai sus pentru a comunica esenţa mesajului. Profesioniştii experimentaţi au tendinţa de a evita formulările tip.

2.

Ascultarea contextului

– o reacţie empatică se bazează pe contextul în care a fost formulat mesajul.

Exemplu: M. Este un tânăr adolescent acuzat că a bătut un copil de rromi pentru că acesta a îndrăznit să vină în cartierul lui. M. este acum în spital, iar medicii au hotărât că este bine ca M. să discute cu un consilier.

Contextul trebuie să includă atitudinile sale care implică prejudecăţile faţă de minorităţi, precum şi manifestările de violenţă care sunt obişnuite în cartierul său.

3.

Răspunsul selectiv

la unul dintre cele trei domenii: comportamente, sentimente, experienţe. Exemplu: Bărbat stresat din cauza sănătăţii soţiei sale şi din cauza serviciului. Soţul: „Săptămâna aceasta am încercat să o duc pe soţia mea la doctor, dar ea a refuzat, deşi a leşinat de două ori. Copiii nu trebuie să meargă la şcoală săptămâna aceasta şi tot timpul mi-au stat în cale şi nu am reuşit să termin un raport pe care şeful îl aşteaptă săptămâna viitoare.” Consilier: „Se pare că aveţi o săptămână foarte grea.” Client: „Cât de grea posibil. Nu mai am nici un loc în care să mă relaxez.”

Consilierul a ales să se concentreze pe sentimentele clientului, deoarece a considerat că frustrarea şi iritarea sunt sentimentele care predomină la client şi ar fi bine dacă acesta şi le-ar exterioriza.

Exemplu: Adolescentă vorbind despre problemele pe care le are cu tatăl. Client: „Tata a ţipat tot anul la mine despre cum ar trebui să mă îmbrac, dar săptămâna trecută mi-a spus cât de bine arăt. Acum îi spune aceste lucruri surorii mele, dar îl ignoră pe fratele mai mic. Uneori este forte drăguţ cu mama, dar majoritatea timpului este îngrozitor. Îi cere tot timpul ceva, este morocănos şi sarcastic.” Consilier: „Această inconsistenţă vă afectează?” Client: „Aveţi dreptate. Este greu pentru noi să ştim ce poziţie să avem faţă de tata. Urăsc să vin acasă fără să ştiu pe care tată îl voi găsi”.

Consilierul pune accentul pe experienţă, pe inconsistenţa comportamentală a tatălui, pentru că aceasta este esenţa mesajului pe care-l transmite clientul. Profesioniştii eficienţi nu se cantonează de o anumită formulare şi atunci când vor să transmită empatia ei se gândesc la contextul în care apare situaţia evocată de client. Pentru unii clienţi, frica de intimitate face relaţia de ajutor foarte dificilă, se simt ameninţaţi de discutarea sentimentelor lor, iar în aceste cazuri este bine ca asistentul social să se concentreze pe experienţe şi comportamente şi, gradual, să treacă la explorarea sentimentelor.


Exemplu: Bărbat necăsătorit care vorbeşte despre insatisfacţiile din viaţa sa, dar a refuzat să vorbească despre sentimentele lui. Client: „Mama mă face să mă simt ca un copil, dar eu sunt trecut de 30 de ani. Săptămâna trecută, în faţa unui grup de prieteni, mi-a adus cizmele de cauciuc şi umbrela şi mi-a ţinut un mic discurs.” Consilier (încearcă să concentreze discuţia pe sentiment): „Ar putea fi cam greu să recunoaşteţi, dar cred că în adâncul sufletului sunteţi furios pe ea”. Client: „Ei, nu ştiu, nu ştiu asta”. Consilier (se concentrează pe experienţă): „Continuă să joace rolul de mamă până la limită”. Client: „În acest caz, limita este că nu vrea ca eu să mă maturizez”.

Când consilierul a încercat să se concentreze pe sentimente, a fost întâmpinat de rezistenţa clientului, iar când a ales să reacţioneze în mod selectiv la experienţă, i-a dat spaţiu clientului să reacţioneze. Acest mod de a aborda discursul funcţionează atunci când clientul nu intră în profunzime în timpul unui moment sensibil.


În mesajul empatic

vom evita:



  • să nu avem nici o reacţie sau să nu spunem nimic;

  • să răspundem cu un clişeu;

  • să răspundem cu o interpretare;

  • să dăm sfaturi;

  • să pretindem că înţelegem dacă nu înţelegem ce ne comunică clientul;

  • să repetăm întocmai ceea ce a spus clientul.

Avantajele empatiei. Empatia construieşte o relaţie de comunicare interpersonală, stimulează dezvăluirea de sine şi ajută să verificăm dacă am înţeles cele spuse de client. Este un mod de a rămâne în contact cu experienţele, sentimentele şi comportamentele clientului.

III. 5 EXPLORAREA SITUAŢIEI PROBLEMĂ


Ori de câte ori un client ne aduce în atenţie un aspect problematic va trebui să îl tratăm cu cea mai mare seriozitate şi să nu apelăm la formulări de genul “Problema clientului nu este chiar atât de serioasă.”/ “Clientul acesta ar trebui să-şi rezolve singur problema”./ “Nu am timp pentru probleme atât de simple”, nu sunt folositoare în timpul consilierii. Profesioniştii experimentaţi nu optează pentru extreme, ci mai degrabă, rămân în domeniul empatic, aproape de experienţa clientului, de hotărârea clientului de a cere ajutor şi explorează situaţia problemă9.

Dacă problema este complexă, are mai multe dimensiuni, atât clientul cât şi consilierul se vor confrunta cu situaţia de debut a relaţiei de ajutor, de stabilire a priorităţilor.

Dacă clientul este într-o situaţie de criză, mai întâi ajutăm clientul să depăşească situaţia de criză (există o formă specială de intervenţie în caz de criză).

Începem cu problemele pe care clientul le vede importante (chiar dacă noi am ajuns la concluzia că acestea nu ar fi adevăratele probleme) şi arătăm, astfel, clientului că problemele sale sunt importante pentru noi.

Începem cu problemele care par să cauzeze cea mai mare durere, care-i fac vulnerabili şi, în acelaşi timp, deschişi procesului de ajutor. Trebuie să fim atenţi că, în astfel de situaţii, clienţii cer foarte mult de la asistenţii sociali.

Concentraţi-vă pe problema pe care clientul doreşte să o rezolve (indiferent de gravitatea ei). Cooperarea clientului este importantă şi nu trebuie insistat prea devreme pe problemele sensibile.

Începeţi cu o sub-problemă rezolvabilă dintr-o situaţie problemă mai gravă. Iată cum ajutăm clientul să se concentreze pe problema esenţială (Lazarus, 1978, 1981):

1. cerem clientului să folosească doar un cuvânt pentru a-şi descrie problema şi

2. cerem clientului să formuleze cu acest cuvânt o propoziţie simplă care să descrie problema sa.

Tehnica utilizată pentru explorarea situaţiei problemă este

provocarea

clientului

– ajutarea clientului de a găsi noi perspective care să-l facă să treacă la acţiune. Pentru a fi eficienţi, trebuie să înţelegem punctul de vedere al clientului şi modul în care clientul îşi vede propria lume. Uneori înţelegerea empatică a clientului nu este suficientă, de aceea, clienţii trebuie provocaţi pentru a se schimba. Provocarea într-o anumită formă este folosită pentru a induce schimbarea şi văzută ca element central al procesului de ajutor. Specialiştii în domeniu au formulat câteva ipoteze legate de provocare:



  • clientul se poate schimba dacă alege schimbarea;

  • clienţii au mai multe resurse de a se descurca cu problemele de viaţă decât îşi dau ei seama sau presupun majoritatea asistenţilor sociali;

  • atitudinile şi comportamentele mal-adaptative şi antisociale ale clientului pot fi alterate în mod semnificativ indiferent de gradul de severitate sau cronicitate.

Dacă Egan a folosit conceptul de provocare, alţi specialişti au folosit conceptul de confruntare, căruia i-au dat semnificaţii apropiate.

Egan (1986) spunea că, confruntarea pune clientul într-o situaţie neplăcută, o situaţie care trebuie evitată şi, de aceea, foloseşte cuvântul de provocare ca o invitaţie făcută clientului să-şi examineze comportamentul interior şi exterior care pare să fie autodescurajator sau să cauzeze rău altora.


Domenii ce trebuie provocate la client (Carkhuff, R., 1986):

  • Întotdeauna clientul trebuie provocat în a-şi asuma răspunderea pentru propriile lor probleme.

Exemplu: Este foarte obişnuit pentru clienţi să refuze să-şi asume răspunderea pentru propriile probleme. De obicei, există o întreagă listă de forţe externe şi persoane pe care îi place să dea vina. De aceea, unul dintre primele lucruri pe care trebuie să le facem este să aducem aminte clientului că problema este a sa. (ex., clienţii din închisoare ne pot convinge cu mare uşurinţă că nu au făcut nimic grav)

  • Clientul trebuie provocat atunci când nu reuşeşte să-şi definească problema. Este ceva foarte obişnuit ca un client să-şi formuleze problema astfel încât nici asistentul social să nu vadă rezolvarea şi este probabil ca acest client să solicite milă şi simpatie din partea asistentului social.

- Definirea problemei în mod rezonabil: “De-a lungul anilor am dat vina pe părinţi pentru mizeria mea. Încă îmi mai pierd timpul părându-mi rău de mine. Ca rezultat, stau şi nu fac nimic, nu-mi fac prieteni, nu mă implic în comunitate şi nu fac nici un pas constructiv pentru un loc de muncă mai bun.”

Acest mesaj este diferit de primul, deoarece, în acest caz, problema poate fi abordată. Clientul poate înceta să dea vina pe părinţi pentru că îşi dă seama că nu-i mai poate schimba, dar îl putem ajuta să-şi crească stima de sine, să înceteze să se mai compătimească, să-şi dezvolte deprinderile de relaţionare.



  • Clienţii trebuie provocaţi când fac greşeli sau distorsiuni în interpretarea pe care o dau sentimentelor sau comportamentelor de importanţă majoră. Motivul pentru care trebuie să provocăm clienţii aflaţi în această situaţie este pentru că, adesea, ei nu reuşesc să se descurce în situaţii problemă şi să-şi dezvolte posibilităţile din cauza modului în care interpretează, înţeleg sau etichetează experienţa, comportamentul, sentimentele lor. Numim aceasta greşeală sau distorsiune de interpretare.

  • Trebuie provocaţi întotdeauna clienţii care folosesc evaziunea, evadarea şi micile jocuri în timpul intervenţiei.

  • Trebuie provocaţi clienţii care nu reuşesc să identifice sau să înţeleagă consecinţele comportamentelor lor. Mulţi clienţi au probleme cu modul de a gândi pozitiv. Modul de gândire negativ stă în calea rezolvării problemelor clientului.

  • Dacă clientul se simte bine în propriile iluzii şi profită de ele, înseamnă că încearcă să şi le păstreze. Dacă sunt recompensaţi pentru micile jocuri din timpul intervenţiei, vor continua să aibă o abordare în joacă a vieţii.

  • Clientul joacă rolul de victimă a împrejurărilor, a celorlalţi, a vieţii. Victima este aceea care câştigă întreaga atenţie şi întregul sprijin. Clientul care joacă rolul de victimă nu trebuie să fie responsabil de comportamentul său, iar opresorii victimei sunt văzuţi ca răul suprem. În realitate, clientul, prin rolul de victimă, îşi exercită controlul.

  • Clientul se scuză mereu.

III. 6 INTERVIEVAREA

Intervievarea este o tehnică utilizată în procesul consilierii şi în acelaşi timp o abilitate dobândită de către consilier în cursul experienţei sale. Uneori adresarea întrebărilor este privită ca o artă. Şi această tehnică este menţionată în manualul Consilierea în cadrul Biroului de consiliere pentru cetăţeni.

În cadrul intrevievării pot fi adresate mai multe

tipuri de intrebări

10

:

  • Întrebările

    deschise

    – încep cu „Ce”, „Cât”, „Unde”, „Cum”, „Care”, „Când” şi determină răspunsuri ample, care oferă informaţii numeroase: „Ce poţi să-mi spui despre asta?”, „Cum ai descrie situaţia respectivă?” Prin acest tip de întrebări clientul este ajutat să ofere mai multe detalii despre experienţele, comportamentele şi sentimentele sale.

  • Întrebările

    ipotetice

    – „Ce s-ar întâmpla dacă...” sunt utile în momentul analizării alternativelor existente pentru o anumită situaţie, pentru a se estima posibilele consecinţe ale fiecărei soluţii alese.

  • Întrebări

    faptice

    – „Spune-mi când ai constatat acest lucru?” oferă informaţii obiective.

  • Întrebări

    de opinie

    – „Care crezi că este cauza problemei cu care te confrunţi?” determina mai ales o interpretare a clientului a situaţiei în care se află.

  • Întrebări

    primare

    – „Cât de des vei merge acolo?” oferă informaţii în prima etapă.

  • Întrebări

    secundare

    – „Spune-mi mai multe despre asta.” se formulează când răspunsul este incomplet, superficial, vag sau irelevant.

  • Întrebări

    directe

    – „Înţelegi?” generează răspunsuri clare, la obiect.

  • Întrebări

    indirecte

    – „Daca ar trebui să le povesteşti prietenilor tăi despre infracţiune, ce le-ai spune?” sunt utile pentru a culege informaţii ntr-un mod mai subtil.

Întrebările sunt cele mai importante surse pentru identificarea informaţiilor relevante care ar trebui sa fie solicitate în cazul in care nu sunt oferite spontan.

Întrebări

contraindicate

:



  • Întrebări

    în cascadă

    /

    multiple

    – a întreba despre mai multe lucruri la un moment dat înseamnă a dezorienta clientul, care nu mai ştie la ce anume să răspundă sau va răspunde la întrebarea care îi convine cel mai mult. De asemenea astfel de întrebări îl poate duce pe client cu gândul la interogatoriul efectuat de organele de cercetare penală şi se poate închide în sine.

  • Întrebări

    care orientează răspunsul

    – conţin răspunsurile pe care consilierul le doreşte de la client: „Nu te supără faptul că trebuie să ne vedem mai des?”, “N-ar fi mai bine dacă…?”. Aceste întrebări manipulează clientul sau cel puţin îi dau senzaţia că nu poate alege.

  • Întrebările

    justificative

    – „De ce...?” Acest tip de întrebări nu sunt recomandate deoarece clientul se percepe ca fiind supus unui interogatoriu şi va încerca o atitudine defensivă. Mai utilă într-un interviu ar fi întrebarea „Ce s-a întâmplat?” care îl ajuta pe client sa analizeze problema curentă.

În continuare vă sugerăm câteva aspecte care trebuie luate în considerare atunci când intervievăm un client.

  • este de preferat utilizarea întrebărilor care sunt uşor de înţeles de clienţi şi care nu sunt foarte lungi pentru a putea fi reţinute de către client;

  • cuvintele utilizate trebuie să fie adecvate limbajului clientului;

  • dacă clientul dumneavoastră nu a înţeles întrebarea căutaţi să o reformulaţi într-o manieră mai simplă;

  • utilizaţi parafrazarea după răspunsul oferit de client pentru a fi siguri că aţi înţeles corect ce a dorit să spună.


Dostları ilə paylaş:

©2018 Учебные документы
Рады что Вы стали частью нашего образовательного сообщества.
?


iii-fizica-plasmei---shif-3.html

iii-fsil---n-aillr-chn-2.html

iii-fsil--avtonqliyyat.html

iii-fsil--nnovasiya.html

iii-fsil-planetimiz--.html