1 2 3 4 5 6 7 8 9 ... 13

''ii$i!s'-| - Paulo coelho, scriitor brazilian, născut la Rio de Janeiro în 1947

səhifə6/13
tarix06.02.2018
ölçüsü1.11 Mb.

:''ii$i!s'-|

.•fi f


  • Într-adevăr, ochii le sunt altfel. Există frica de moarte, da — dar pe deasupra acestei frici, este şi ideea de sacrificiu, vieţile lor au un sens, pentru că sunt gata să şi le ofere pentru o cauză.

  • Vorbeşti de soldaţi?

  • Da, de soldaţi. Şi vorbesc despre un lucru care e groaznic pentru mine să-1 accept, dar pe care nu mă pot preface că nu-1 văd. Războiul e un ritual. Un ritual de sânge, dar şi de iubire.

  • Ţi-ai pierdut minţile.

  • Poate. Am cunoscut şi alţi corespondenţi de război. Merg dintr-o ţară în alta, de parcă rutina mor­ţii ar face parte din vieţile lor. De nimic nu le e frică, înfruntă pericolele aşa cum o fac soldaţii. Şi toate as­tea doar pentru o ştire? Nu cred. Nu mai reuşesc să trăiască fără pericol, fără aventură, fără adrenalină în sânge. Unul dintre ei, căsătorit şi cu trei copii, mi-a spus că locul unde se simte cel mai bine e pe câmpul de bătălie — deşi îşi adoră familia, tot timpul vor­beşte de nevastă şi de copii.

  • într-adevăr, e imposibil să înţelegi. Esther, nu vreau să intervin în viaţa ta, dar cred că această ex­perienţă va sfârşi prin a-ţi face rău.

  • Rău o să-mi facă să trăiesc o viaţă fără sens. In război, toţi ştiu că participă la ceva important.

  • Un moment istoric?


  • Nu, asta nu-i suficient ca să-ţi rişti viaţa. Tră­ieşti. .. adevărata esenţă a omului.

  • Războiul.

  • Nu, iubirea.

  • Ai ajuns ca ei.

  • Aşa cred.

— Spune agenţiei tale de ştiri că renunţi, că
ajunge.

—Nu reuşesc. E ca un drog. Când sunt pe câmpul de luptă viaţa mea are sens. Zile întregi nu fac o baie, mănânc din raţia soldaţilor, dorm trei ore pe noapte, mă trezesc în zgomotul împuşcăturilor, ştiu că în orice clipă cineva poate arunca o grenadă în locul unde ne aflăm, dar asta mă face să... trăiesc, înţe­legi? Să trăiesc, să iubesc fiecare clipă, fiecare minut. Nu există loc pentru tristeţe, îndoieli, pentru nimic: rămâne doar o iubire imensă de viaţă. Mă asculţi?



  • Sigur.

  • E ca şi cum... o lumină dumnezeiască... ar fi acolo, în mijlocul luptelor, în mijlocul celei mai mari orori din toate câte există. Frica apare înainte şi după, dar nu în momentul în care se aud gloanţele. Fiind­că în acea clipă vezi limitele omului: e în stare de cele mai eroice şi mai inumane gesturi. Se aruncă într-o ploaie de gloanţe ca să-şi salveze un camarad, şi-n acelaşi timp trag în tot ce mişcă — copii, femei, ori­cine e pe linia frontului o să fie ucis. Oameni care totdeauna au fost cinstiţi acolo, în orăşelele lor de provincie unde nu se întâmplă niciodată nimic, nă­vălesc în muzee, distrug piese care au rezistat seco­lelor şi fură lucruri de care nu au nevoie. Fac poze ale atrocităţilor pe care ei înşişi le-au comis şi se mân­dresc cu asia, în loc să încerce să ascundă totul. E o lume nebună. Cei care totdeauna au fost certaţi cu


110

111


legea, trădătorii, descoperă camaraderia şi loialita­tea şi devin incapabili să facă vreun gest inuman. Adică totul funcţionează pe dos.

  • Te-a ajutat asta să răspunzi la întrebarea pe care i-a pus-o Hans lui Fritz în barul din Tokio, aceea din povestirea pe care mi-ai spus-o?

  • Da. Răspunsul se află într-o frază a iezuitu­lui Teilhard de Chardin, acelaşi care spune că lumea noastră este învelită într-un strat de iubire: „Stăpâ­nim deja energia vântului, a mărilor, a soarelui. Dar ziua în care omul va şti să domine energia iubirii va fi tot aşa de importantă ca şi aceea în care a des­coperit focul."

  • Şi ai învăţat asta numai pentru că te-ai dus pe front?

  • Nu ştiu. Dar am văzut că în război, oricât de paradoxal ar părea, oamenii sunt fericiţi. Lumea, pentru ei, are un sens. Cum ţi-am spus, puterea to­tală sau sacrificiul pentru o cauză dau sens vieţii lor. Sunt în stare să iubească fără limită pentru că nu mai au nimic de pierdut. Un soldat rănit de moar­te nu-i cere niciodată doctorului „Salvează-mă, te implor!" Ultimele lui cuvinte, sunt, de obicei, aces­tea: „spune-i fiului şi soţiei mele că-i iubesc". In mo­mentul cel mai disperat ei vorbesc de dragoste!

  • Adică, după tine, fiinţa omenească găseşte un sens vieţii numai când participă la un război.

  • Dar tot timpul suntem pe câmpul de luptă. Tot timpul ne luptăm cu moartea, deşi ştim că moartea va câştiga până la urmă. în conflictele armate lucrul acesta devine mai vizibil, dar şi în viaţa de zi cu zi e la fel. Nu ne putem permite luxul de a fi nefericiţi tot timpul.

  • Ce ai vrea să fac?


  • Am nevoie de ajutor. Dar ajutor nu înseamnă „du-te şi dă-ţi demisia", pentru că aşa mă pierd în­tr-o ceaţă şi mai deasă. Avem nevoie să descoperim o modalitate de a canaliza toate acestea, de a per­mite ca energia acestei iubiri pure, absolute, să ne traverseze trupul şi să se răspândească în jurul nos­tru. Singurul om care a reuşit să mă înţeleagă până acum a fost un traducător, care spune că a avut re­velaţia acestei energii, dar omul mi se pare un pic rupt de realitate.

  • Tu vorbeşti despre iubirea dumnezeiască?

  • Dacă cineva e în stare să-şi iubească aproapele fără limite, fără condiţii, îşi manifestă iubirea dumne­zeiască. Când se arată iubirea lui Dumnezeu, atunci îţi vei iubi aproapele. Dacă-ţi iubeşti aproapele, te iubeşti pe tine. Când te iubeşti pe tine, lucrurile se întorc la locul lor. Se schimbă Istoria. Istoria, nu se va schimba niciodată din cauza politicii, sau a cuce­ririlor ştiinţei, sau a teoriilor, sau a războaielor — toate astea sunt repetiţii, asistăm la ele de la facerea lumii încoace. Istoria se va schimba atunci când ne vom putea folosi energia iubirii aşa cum folosim energia vântului, a mărilor, a atomului.

  • Şi crezi că noi doi am putea salva lumea?

  • Cred că sunt mai mulţi care gândesc ca mine. O să mă ajuţi?

  • Sigur, numai să-mi spui ce trebuie să fac.

  • Tocmai asta nu ştiu!

112

Simpatica pizzerie unde mă duceam încă de la prima mea călătorie la Paris făcea acum parte din istoria mea personală: venisem ultima oară aici pen­tru a sărbători primirea medaliei de Maestru al Ar­telor şi Literelor, pe care mi-a oferit-o Ministerul Culturii, deşi mulţi cred că un restaurant mai scump şi mai elegant ar fi fost locul ideal pentru a celebra un eveniment atât de important. Dar Roberto, pa­tronul localului, era ca o mascotă pentru mine: de câte ori intram în restaurantul lui mi se întâmpla ceva de bine.

  • Aş putea începe prin a vorbi despre lucruri plăcute, despre Timp de sfâşiat, timp de reparat sau de­spre emoţiile contradictorii din timpul spectacolu­lui dumitale de teatru.

  • Nu este un spectacol de teatru, este o reuni­une, mă corectă el. Spunem poveşti şi dansăm pen­tru Energia Iubirii.

  • Aş putea vorbi despre orice ţi-ar face plăcere. Dar amândoi ştim de ce stăm aici.

  • Stăm aici din cauza soţiei dumneavoastră, spu­se Mihail, care avea aerul ostentativ şi provocator al celor de vârsta lui şi nu mai părea deloc tinerelul timid din seara mea de autografe, nici liderul spiri­tual al aşa-zisei reuniuni.

— Ai greşit: este fosta mea soţie. Mi-ar plăcea
să-ţi cer o favoare: să mă duci la ea. Să-mi spună ea,
privindu-mă drept în ochi, motivul pentru care a
plecat. Numai din acel moment mă voi elibera de
Zahir. In caz contrar, voi continua să mă macin gân-
dindu-mă la ea zi şi noapte, noapte şi zi, revăzând
povestea noastră de sute, de mii de ori. încercând
să descopăr momentul în care am greşit, în care dru­
murile noastre au început să se depărteze unul de
celălalt.

El a râs.



  • Foarte bună ideea de a rememora povestea, aşa se schimbă lucrurile.

  • Perfect, dar prefer să lăsăm discuţiile filozo­fice deoparte. Ştiu că, aşa cum i se întâmplă oricărui tânăr, şi dumneata ai în mână formula exactă pentru îndreptarea lumii. Va veni însă ziua când vei avea vârsta mea, iar atunci vei vedea că nu e aşa de uşor să schimbi lucrurile. Dar până atunci e inutil să vor­bim despre asta — îmi poţi face binele pe care ţi l-am cerut?

  • Mai întâi vreau să vă întreb: şi-a luat ră-mas-bun?

  • Nu.

  • A spus că pleacă?

  • Nu a spus nimic. Doar ştii.

  • Şi dumneavoastră credeţi că — Esther fiind aşa cum o cunoaşteţi — ar fi în stare să-1 părăsească pe bărbatul cu care a trăit mai mult de zece ani fără a-1 înfrunta mai întâi, fără a-şi explica motivele?

  • Păi tocmai asta nu pricep. Dar ce vrei să spui de fapt?

Discuţia a fost întreruptă de Roberto, care voia să ştie ce comandăm. Mihail dorea o pizza napole-tana, iar eu i-am sugerat patronului să aleagă pentru


114

115


mine, nu era momentul să-mi bat capul cu mânca­rea. Singurul lucru cu adevărat urgent era să aducă în cel mai scurt timp o carafă cu vin roşu. Roberto a întrebat ce fel de vin, eu am mormăit ceva şi a în­ţeles că trebuia să se ţină deoparte şi să nu ne mai întrerupă în timpul prânzului, să ia singur hotărâ­rile şi să-mi permită să mă concentrez asupra dis­cuţiei cu tânărul din faţa mea.

Vinul a sosit în treizeci de secunde. Am umplut paharele.



  • Ce mai face?

  • Chiar vreţi să ştiţi?

Răspunsul la întrebarea mea prin altă întrebare m-a enervat.

  • Da, vreau.

  • Covoare. Şi predă franceza.

Covoare! Nevasta mea (fosta nevastă, obişnuieş-te-te!), care nu se putea plânge de lipsa banilor, care terminase facultatea de jurnalism, care vorbea patru limbi străine, era acum obligată să supravieţuiască ţesând covoare şi predând franceza? Trebuia să mă controlez: nu-mi puteam permite să-i rănesc orgo­liul masculin, deşi mi se părea ruşinos că nu-i putea oferi Estherei tot ce merita.

— Te rog, înţelege prin ce trec de peste un an de


zile. Nu sunt deloc o ameninţare pentru relaţia voas­
tră, am nevoie numai de două ore împreună cu ea.
Sau măcar o oră.

Mihail părea să-mi savureze cuvintele.



  • Aţi uitat să-mi răspundeţi la o întrebare, spu­se zâmbind. Credeţi că Esther, aşa cum este ea, l-ar părăsi pe bărbatul vieţii ei fără ca măcar să-i spună adio şi fără nici o explicaţie?

  • Nu cred.

— Atunci, ce-i cu „m-a părăsit"? Şi de ce-mi spu­
neţi că „nu sunt o ameninţare pentru relaţia voastră"?

Eram încurcat; Am simţit ceva numit „speranţă", deşi nu ştiam ce speram şi de unde putea veni spe­ranţa.



  • Păi dumneata mi-ai spus...

  • Chiar aşa. V-am spus că nu cred că v-a părăsit, şi nici pe mine nu m-a lăsat. Doar a dispărut pentru o vreme, sau pentru tot restul vieţii, dar amândoi tre­buie să respectăm decizia ei.

Parcă a strălucit o lumină în pizzeria aceea care-mi trezea numai amintiri plăcute. Voiam să cred cu dis­perare ceea ce-mi spunea tânărul, Zahirul pulsa în toate lucrurile din jurul meu.

  • Ştii unde este acum?

  • Ştiu. Dar trebuie să-i respect tăcerea, chiar dacă şi mie îmi lipseşte foarte tare. Toată situaţia asta este încurcată inclusiv pentru mine: Esther ori este feri­cită că a întâlnit Iubirea care Devorează, ori aşteap­tă ca unul dintre noi să plece în căutarea ei, ori a întâlnit un alt bărbat, ori s-a retras din lume. Ori­cum ar fi, dacă vă hotărâţi să porniţi în căutarea ei, nu vă pot opri. Dar cred că în cazul dumneavoastră ar fi mai bine să învăţaţi drumul care să vă ducă nu numai la trupul, ci şi la sufletul ei.

Voiam să râd. Voiam să-1 îmbrăţişez. Voiam să-1 ucid — emoţiile se succedau cu o viteză uluitoare.

  • Dumneata şi ea...

  • Dacă ne-am culcat împreună? Nu vă intere­sează. Dar am întâlnit în Esther perechea pe care o căutam, fiinţa care m-a ajutat să plec în misiunea care mi-a fost încredinţată, îngerul care a deschis uşile, drumurile, căile care ne vor permite — dacă Sfânta


116

117


o va îngădui — să aducem din nou energia iubirii pe Pământ. împărtăşim aceeaşi misiune.

Şi ca să fiţi mai liniştit: am o iubită, fata blondă care stătea în primul rând. O cheamă Lucrezia, e ita­liancă.



  • Vorbeşti serios, nu mă minţi?

  • Jur pe Energia Divină că spun adevărul.

Şi scoase din geantă o bucată de pânză de culoa­re închisă.

  • Vedeţi asta? în realitate pânza este verde: pare neagră pentru că are pe ea sânge uscat. Un soldat, dintr-o ţară de pe lumea asta, i-a cerut înainte să moa­ră să-i scoată cămaşa şi s-o rupă în bucăţele pe care să le împartă celor care ar putea înţelege mesajul morţii sale. Aveţi vreo bucată?

  • Esther nu mi-a vorbit niciodată despre asta.

  • Când întâlneşte pe cineva care trebuie să pri­mească mesajul, îi dă şi o bucăţică de pânză îmbi­bată cu sângele soldatului.


  • Şi care este acest mesaj?

  • Dacă nu vi 1-a spus ea, nu cred că am voie să vi-1 spun eu, deşi nu mi-a cerut să păstrez secretul.

  • Ştii pe altcineva care are o bucăţică de pânză?

  • Toţi cei din sală. Suntem împreună pentru că Esther ne-a unit.

Acum trebuia să am mare grijă, să stabilesc o le­gătură. Să fac o depunere la Banca Favorurilor. Să nu-1 sperii, să nu arăt nerăbdare. Să-i pun întrebări despre el, despre munca lui, despre ţara natală de care vorbea cu atâta mândrie. Să aflu dacă ce-mi spu­nea era adevărat, sau dacă nu cumva avea alte in­tenţii. Să fiu absolut sigur că mai ţinea încă legătura cu Esther, sau dimpotrivă, îi pierduse şi el urma. Chiar dacă venea dintr-o ţară aşa de îndepărtată,

unde probabil că valorile erau altele, ştiam că Banca Favorurilor funcţiona oriunde, era o instituţie fără frontiere.

Pe de o parte, voiam să cred tot ce-mi spunea. Pe de altă parte, suferisem destul în cele o mie şi una de nopţi în care nu închisesem ochii, pentru că aş­teptam zgomotul cheii în broască, aşteptam s-o văd pe Esther intrând şi aşezându-se lângă mine. îmi ju­rasem că, dacă se va întâmpla vreodată minunea asta, n-o voi întreba nimic, o voi săruta doar, îi voi spune „somn uşor, iubito", şi ne vom trezi a doua zi ţinându-ne de mână.

Roberto a venit cu pizzele — părea că are un al şaselea simţ, apărea exact atunci când aveam nevoie de timp pentru a mă gândi.

M-am întors spre Mihail, privindu-1 drept în ochi. Calm, controlează-ţi bătăile inimii dacă nu vrei să faci infarct. Am dat peste cap paharul cu vin, ob­servând că şi el a făcut acelaşi lucru.

De ce era nervos?



  • Cred tot ce mi-ai spus. Avem timp să stăm de vorbă.

  • O să-mi cereţi să vă duc la ea.

Mi-a stricat jocul; trebuia s-o iau de la început.

— Da, o să încerc să te conving. O să fac tot ce-mi


stă în putinţă ca să obţin acest lucru. Dar nu mă gră­
besc, avem o pizza întreagă în faţa noastră. Vreau
să ştiu mai multe despre dumneata.

Am observat că-i tremurau mâinile şi că încerca să se controleze.



  • Sunt un om care are o misiune. Până acum n-am reuşit să o îndeplinesc, dar sper că mai am mult de trăit.

  • Cred că şi eu te pot ajuta.


118

119


  • Mă puteţi ajuta. Oricine mă poate ajuta, e de ajuns să ajuţi Energia Iubirii să se răspândească în lume.

  • Pot să fac mai mult decât atât.

Nu voiam să merg prea departe, ca să nu i se pară că încerc să-i cumpăr bunăvoinţa. Ai grijă — mare grijă. Poate spune adevărul, dar poate minte, încer­când să profite de pe urma suferinţei mele.

—- Nu cunosc decât o singură energie a iubirii, am continuat eu. Aceea pe care o simt pentru femeia care a plecat... mai bine zis, care s-a depărtat de mine şi acum mă aşteaptă. Dacă aş putea s-o mai văd o dată, aş fi un om fericit. Iar lumea ar fi mai bună, pentru că un suflet este mulţumit.

El a privit în tavan, apoi a cuprins masa cu pri­virea, iar eu am lăsat ca tăcerea să se prelungească la nesfârşit.

— Aud o voce, a spus într-un târziu, fără să în­


drăznească să-şi ridice privirea.

Marele avantaj de a trata teme spirituale în cărţile tale este acela de a întâlni mereu oameni care au un har oarecare. La unii harul este real, la alţii este pură invenţie, aceştia din urmă încearcă să profite, cei­lalţi mă pun la încercare. Am văzut deja atâtea lu­cruri uimitoare încât nu mai am nici o îndoială că există minuni, că totul e posibil, că omul începe să înveţe ceea ce a uitat — să-şi descopere puterile in­terioare.

Dar nu prea era momentul să vorbim despre asta. Singurul lucru care mă interesa era Zahirul. Trebuia, aveam nevoie ca Zahirul să se numească iar Esther.


  • Mihail...

  • Numele meu adevărat nu este Mihail. Mă nu­mesc Oleg.

120

-Oleg...


  • Mihail e un nume... l-am ales când m-am ho­tărât să renasc pentru viaţă. Arhanghelul războinic, cu sabia lui de foc, deschizându-şi drum pentru ca... — hmm, cum se spune? — da, „războinicii lumi­nii" să se poată întâlni. Aceasta este misiunea mea.

  • Şi a mea.

  • N-aţi prefera să vorbim despre Esther?

Ia te uită! Iar deviază discuţia şi aduce vorba toc­mai despre ce mă interesează?

— Nu mă simt bine, şi ochii au început să i se


înceţoşeze, privea în gol prin restaurant, parcă nu
mă mai vedea. Nu mai vreau să vorbesc despre asta.
Vocea...

Se întâmpla ceva ciudat, foarte ciudat. Până unde era în stare să meargă doar ca să mă impresioneze? Oare va sfârşi prin a-mi cere, cum au f ăciit-o şi alţii înainte, să scriu o carte despre viaţa şi puterile lui?

Când am în minte un obiectiv clar, totdeauna sunt dispus să fac orice pentru a-1 atinge — în fond asta spuneam în cărţile mele şi nu mă puteam dezice acum. Aveam un scop: să-mi mai privesc o dată-n ochi Zahirul. Mihail îmi dăduse.o serie de informa­ţii noi: nu era amantul ei, ea nu mă părăsise, totul era o chestiune de timp până ce voi reuşi s-o aduc înapoi. Dar exista şi posibilitatea ca întâlnirea din pizzerie să fie o farsă; un tinerel care n-are mijloace de trai profită de durerea altora pentru a obţine ce doreşte.

Am mai dat pe gât un pahar cu vin, dintr-o în­ghiţitură. Mihail a făcut la fel.

Prudenţă, îmi comanda instinctul.

— Da, vreau să vorbesc despre Esther. Dar vreau să ştiu mai multe şi despre dumneata.

121 — Nu-i adevărat. Vreţi să mă câştigaţi, să mă con­
vingeţi să fac lucruri pe care oricum, de la bun început,
eram dispus să le fac. Dar durerea dumneavoastră
nu vă lasă să vedeţi clar: credeţi că aş putea să vă
mint, să profit de situaţie.

Acum Mihail ştia exact ce gândeam, numai că vorbea mai tare decât cereau bunele maniere. Oa­menii au început să se întoarcă spre noi, curioşi să vadă ce se întâmpla.

— Vreţi să mă impresionaţi, fără să ştiţi că toate
cărţile dumneavoastră mi-au marcat viaţa, că am
învăţat enorm din ceea ce aţi scris în ele. Durerea
dumneavoastră v-a orbit, v-a făcut meschin, sunteţi
dominat doar de obsesia Zahirului. Nu iubirea dum­
neavoastră pentru ea m-a făcut să accept această în­
tâlnire; nu sunt convins, cred că e vorba numai despre
orgoliul dumneavoastră rănit. Ceea ce mă face să
fiu aici...

Vocea i se ridica mereu; a privit în jur cu ochii pier­duţi, ca şi cum situaţia i-ar fi scăpat de sub control.



  • Luminile...

  • Ce se întâmplă?

  • Ceea ce mă face să fiu aici este iubirea ei pen­tru dumneavoastră!

  • Te simţi bine?

Roberto a observat că ceva nu era în regulă. A ve­nit până la masă, zâmbind, 1-a bătut pe umăr pe tâ­năr ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic:

— Bine, e clar că pizza mea a fost îngrozitoare.


Nu trebuie să plătiţi, puteţi să plecaţi.

Tocmai asta ar fi trebuit să facem. Ne puteam ri­dica, ieşi, puteam evita dezolantul spectacol al cuiva care se preface că primeşte vizita unui spirit într-o pizzerie doar pentru a mă uimi şi a mă constrânge —

122

deşi începusem să cred că era vorba de ceva mai serios, nu de o simplă scenă de teatru.

— Simţiţi o adiere?
Acum eram sigur că nu juca teatru: dimpotrivă,

făcea un efort disperat să se controleze şi părea cu­prins de o panică mai mare decât a mea.

— Luminile, luminile au apărut iar! Vă rog, lua-
ţi-mă de aici!

Trupul a început să-i fie scuturat de un tremur. Nu mai puteam disimula nimic, oamenii se ridica­seră de la mese.

— La cazaci...
Nu a reuşit să termine fraza. A împins masa —

farfuriile, paharele, tacâmurile au zburat, lovindu-i pe cei ce se aflau lângă noi. Faţa i se schimonosise, corpul îi tremura, iar ochii i se adânciseră în orbite. Capul i-a fost aruncat violent pe spate — am auzit trosnet de oase. Un bărbat s-a sculat repede de la o masă. Roberto 1-a prins înainte să cadă în timp ce domnul a luat o lingură de pe jos şi i-a băgat-o în gură.

Scena a durat probabil doar câteva secunde, dar mie mi s-a părut o veşnicie. îmi închipuiam revis­tele de scandal descriind cum celebrul scriitor, posi­bil candidat la un premiu literar important în pofida adversităţii întregii bresle a criticii, provocase o şe­dinţă de spiritism într-o pizzerie, numai pentru a atrage atenţia asupra noii sale cărţi. Paranoia mea continuă, scăpată de sub control: vor descoperi ime­diat că acel medium era chiar bărbatul cu care dis­păruse nevasta lui — şi totul se va repeta, dar acum nu mai aveam curaj sau putere să înfrunt din nou aceleaşi încercări.

Desigur, la mesele acelea erau câţiva cunoscuţi de-ai mei, dar care din ei îmi era cu adevărat prieten?

123

Cine ar fi fost în stare să treacă sub tăcere tot ce vă­zuse?

Trupul încetase să-i mai tremure, se relaxase, dar Roberto încă îl mai sprijinea. Domnul i-a luat pulsul, i-a ridicat pleoapele şi s-a uitat spre mine:



  • Nu pare să fie pentru prima oară. De când îl cunoaşteţi?

  • Domnii vin mereu pe aici, a răspuns Roberto, văzând că eu nu eram în stare. Dar e prima oară când se întâmplă în public, deşi eu am mai avut cazuri ca acesta în restaurantul meu.

  • Mi-am dat seama, a zis bărbatul. N-aţi intrat în panică.

Cuvintele îmi fuseseră adresate mie, probabil că eram alb ca varul. Bărbatul s-a întors la masa lui, Roberto a încercat să mă calmeze:

— Domnul e medicul unei actriţe celebre, a spus.


Iar eu cred că aveţi nevoie de mai multe îngrijiri de­
cât invitatul dumneavoastră.

Mihail, sau Oleg, sau cum se numea tânărul din faţa mea -— se trezise. A privit în jur şi, în loc să se ruşineze, a zâmbit, puţin încurcat:

— Scuze, zise. Am încercat să mă controlez.
Eu încercam să fac faţă situaţiei. Roberto a reve­
nit, dându-mi încă o mână de ajutor:

— Nu vă faceţi griji. Scriitorul nostru are bani su­


ficienţi să plătească farfuriile sparte.

Imediat, s-a întors spre mine:

— Epilepsie. A fost doar o criză de epilepsie, ni­
mic mai mult.

Am ieşit din restaurant, iar Mihail a oprit ime­diat un taxi.



  • Dar nu am discutat deloc! Unde te duci?

  • Acum nu mai pun condiţii. Iar dumneavoas­tră ştiţi unde să mă găsiţi.

Juxistă două lumi: cea pe care o visăm şi cea reală.

In lumea viselor mele, Mihail spusese adevărul, totul nu era decât un moment dificil în viaţa mea, o neînţelegere care apare în oricare legătură de dra­goste. Esther mă aştepta cu răbdare, sperând ca eu să descopăr ce greşisem în relaţia noastră, să mă duc după ea, să-i cer iertare şi să ne reîncepem viaţa îm­preună.

In lumea închipuită de mine, eu şi Mihail discu­tam calm, ieşeam de la pizzerie, luam un taxi, sunam la uşa case: unde fosta mea soţie (sau soţia mea? Acum îndoiala funcţiona invers) ţesea covoare di­mineaţa, dădea lecţii de franceză după-amiaza şi se culca singură noaptea, aşteptând ca şi mine să sune soneria, să intre soţul ei cu un buchet de flori în mână şi să o ducă să bea împreună o ciocolată caldă în­tr-un hotel aproape de Champs-Elysees.

In lumea reală, fiecare mtâlnire cu Mihail era ten­sionată, marcată de amintirea a ceea ce se întâmplase în pizzerie. Tot ce spunea era rodul imaginaţiei lui, în realitate nici el nu ştia unde locuieşte Esther. în lumea reală, eu mă aflam la 11,45 dimineaţa la Gara de Est, aşteptând trenul care venea de la Strassbourg, pentru a-1 întâmpina pe un important actor şi regizor




124

125


american, entuziasmat la culme de ideea de a ecra­niza una din cărţile mele.

Până atunci, de câte ori vorbisem de vreo adap­tare pentru cinema, răspunsul meu fusese „nu sunt interesat"; cred că fiecare dintre noi, când citeşte o carte, îşi creează propriul său film în minte, dă chip personajelor, construieşte scenarii, ascultă voci, sim­te mirosuri. Şi tocmai de aceea, când vezi un film ba­zat pe un roman care ţi-a plăcut, pleci mereu de la cinematograf cu senzaţia că ai fost înşelat, şi totdea­una îţi spui: „cartea e mai bună ca filmul".

De data aceasta, agentul meu literar a insistat foarte mult. Susţinea că respectivul actor şi produ­cător aparţinea „timpurilor noastre", pretindea că va face ceva cu totul diferit de ceea ce ni se propu­sese cu alte ocazii. întâlnirea fusese stabilită cu două luni înainte, trebuia să luăm cina în seara asta, să discutăm detaliile, să vedem dacă aveam într-ade­văr un fel comun de a gândi.

Dar de două săptămâni agenda mea se schim­base complet: era joi, trebuia să mă duc la un restau­rant armenesc, să încerc să iau din nou legătura cu un tânăr epileptic care spunea că aude voci, dar era singurul care ştia unde este Zahirul meu. Mi-am spus că toate astea sunt un semn că nu trebuie să vând drepturile de autor, am încercat să anulez întâlnirea cu actorul; el însă a insistat, nu avea nici o impor­tanţă, puteam să schimbăm cina cu un prânz, a doua zi: „nimeni nu se întristează dacă petrece o noapte singur la Paris", fusese comentariul lui care mă lă­sase fără nici un argument.

în lumea închipuită de mine, Esther încă mai era tovarăşa mea de viaţă, iar iubirea ei îmi dădea forţă

pentru a merge mai departe, pentru a-mi explora propriile limite.

în lumea reală, ea era obsesia mea. îmi sugea toa­tă energia, îmi ocupa tot spaţiul, obligându-mă să fac un efort uriaş ca să-mi continui viaţa, munca, să mă întâlnesc cu producători, să dau interviuri.

Cum e posibil ca după doi ani încă să nu fi reu­şit s-o uit? Nu mai suportam să mă gândesc doar la asta, să întorc toate datele pe faţă şi pe dos, să încerc să fug, să mă împac cu ideea, să scriu o carte, să mă apuc de yoga, să fac muncă voluntară, să mă întâl­nesc cu prietenii, să agăţ femei, să ies la dineuri, să merg la cinema (evitând adaptările literare, bineîn­ţeles, căutând numai filme care au fost scrise pentru ecran), la teatru, la operă, la meciuri de fotbal. Dar Zahirul ieşea învingător, era mereu cu mine, mă fă­cea să reppt la nesfârşit în gând „cum mi-ar plăcea ca ea să se afle aici cu mine".

Priveam ceasul din gară — mai erau încă cinci­sprezece minute. în lumea viselor mele Mihail îmi era aliat. In lumea reală, nu aveam nici o dovadă con­cretă în afară de enorma mea dorinţă de a crede ceea ce-mi spunea, aşa că putea foarte bine să fie un duş­man mascat.

M-am întors la veşnicele întrebări: de ce nu-mi spunea nimic? Oare era vorba despre acea întrebare a lui Hans? Oare hotărâse Esther că trebuia să sal­veze lumea, aşa cum îmi sugerase când am discutat despre dragoste şi război, iar atunci mă „pregătea" pentru a o însoţi în această misiune?

Fixam cu privirea şinele de tren. Eu şi Esther, mer­gând unul lângă altul, în paralel, fără să ne întâlnim vreodată. Două destine care...

Şine de tren. Ce distanţă o fi între ele?




126

127


Ca să-mi uit Zahirul, încerc să mă informez între­bând un angajat care se afla pe peron.

— Distanţa este de 143,5 centimetri sau 4 picioare


şi 8,5 ţoii, mi-a răspuns.

Era un om care părea împăcat cu viaţa, mândru de meseria lui şi nu se potrivea deloc cu ideea fixă a Estherei că toţi ascundem o mare tristeţe în suflet.

Dar răspunsul lui n-avea nici o noimă: 143,5 cen­timetri sau 4 picioare şi 8,5 ţoii? Absurd. Logic ar fi fost 150 centimetri. Sau 5 picioare. Un număr rotund, clar, pe care constructorii de vagoane şi muncitorii feroviari l-ar fi ţinut minte cu uşurinţă.


  • Dar de ce? am insistat eu.

  • Pentru că aşa sunt roţile vagoanelor.

  • Nu credeţi că roţile sunt aşa din cauza distan­ţei dintre şine?

— Dumneata ai impresia că trebuie să ştiu totul
despre trenuri numai pentru că lucrez într-o gară?
Aşa stau lucrurile şi basta.

Nu mai era omul fericit, împăcat cu munca lui; ştia să răspundă la o întrebare, dar nu reuşea să trea­că la a doua. I-am cerut scuze, am rămas mai depar­te privind şinele de tren, simţind, intuitiv, că voiau să-mi transmită ceva.

Oricât de ciudat ar fi, şinele păreau să-mi spună ceva despre căsnicia mea — şi despre toate căsniciile.

Actorul a sosit — era mai simpatic decât îmi în­chipuisem eu, în pofida celebrităţii lui. L-am dus la hotelul meu preferat şi m-am întors acasă. Spre sur­prinderea mea, Mărie m-a anunţat că din cauza vre­mii proaste filmarea a fost amânată cu o săptămână.


  • V-red că azi, fiind joi, o să mergi la restaurant.

  • Vrei să mergi şi tu?

  • Da. Vin cu tine. Sau preferi să mergi singur?

  • Prefer, da.

  • Oricum, m-am hotărât să merg; încă nu s-a năs­cut bărbatul care să-mi spună ce să fac.

  • Ştii de ce au şinele de tren între ele o distanţă de 143,5 centimetri?

  • Pot să încerc să aflu de pe Internet. E im­portant?

  • Foarte.

  • Să lăsăm şinele deocamdată. Am stat de vor­bă cu nişte prieteni, fani de-ai tăi. Sunt convinşi că cineva care scrie cărţi ca Timp de sfâşiat, timp de repa­rat, sau povestea păstorului cu oile, sau pelerinajul pe drumul spre Santiago, trebuie să fie un înţelept care are răspunsuri la toate întrebările.

  • Ceea ce nu-i deloc adevărat, cum bine ştii.

  • Şi atunci ce-i adevărat? Cum de transmiţi citi­torilor tăi lucruri pe care nu le cunoşti?

  • Nu că nu le-aş cunoaşte, fiindcă tot ce am scris face parte din sufletul meu, sunt lecţii pe care le-am învăţat de-a lungul vieţii şi pe care încerc să mi le aplic mie însumi. Sunt un cititor al propriilor mele cărţi. Ele îmi arată lucruri pe care le ştiam, dar nu eram conştient de ele.

129

  • Dar cititorul?

  • Cred că se petrece acelaşi lucru şi cu el. O car­te — sau orice altceva, un film, o piesă muzicală, o grădină, viziunea unui munte — dezvăluie ceva. A dezvălui înseamnă a lua şi a reaşeza un văl. Să iei vălul de pe ceva care există deja este altceva decât să încerci să-i înveţi pe oameni să trăiască mai bine. Deocamdată, cum bine ştii, eu sufăr de iubire. Asta poate fi o coborâre în iad, dar poate fi şi o revelaţie. Aşa a fost când am scris Timp de sfâşiat, timp de repa­rat, când mi-am perceput puterea de a iubi. Am reu­şit asta în timp ce băteam la tastatură cuvinte şi fraze.

  • Şi partea spirituală? Partea care pare prezen­tă în fiecare pagină a scrierilor tale?

  • începe să-mi placă ideea de a mă însoţi disea-ră la restaurantul armenesc, pentru că vei desco­peri — mai bine zis, vei conştientiza — trei lucruri foarte importante. Primul: când cineva se hotărăşte să înfrunte o problemă, îşi dă seama că este mult mai capabil decât îşi închipuia. Al doilea: toată energia, toată înţelepciunea vin din aceeaşi sursă necunos­cută pe care o numim în mod normal Dumnezeu. în­cerc clipă de clipă, de când am început să merg pe ceea ce eu numesc drumul meu, să respect această energie, să intru în contact cu ea zi de zi, să mă las condus de semne, să învăţ în timp ce fac, nu în timp ce-mi propun să fac ceva. Şi al treilea: nimeni nu e singur cu necazul lui — totdeauna mai există cine­va care se gândeşte la el, care se bucură, care suferă la fel, şi aceasta ne dă putere să înfruntăm mai bine provocarea care ne stă în faţă.


  • Asta include şi suferinţa din dragoste?

  • Include tot. Dacă ai ajuns la suferinţă, atunci e mai bine s-o accepţi, pentru că nu va dispărea doar

prefăcându-te că nu există. Dacă ai o bucurie, ac­cept-o şi pe ea, dar cu teama că într-o bună zi o să dispară. Sunt oameni care ţin legătura cu viaţa nu­mai prin sacrificii şi renunţări. Sunt oameni care re­uşesc să se simtă oameni numai când cred că sunt „fericiţi". Dar de ce mă întrebi toate astea?

  • Pentru că iubesc şi mi-e frică de suferinţă.

  • Să nu-ţi fie frică; singurul mod de a evita su­ferinţa este să nu mai iubeşti.

  • Ştiu că Esther e prezentă. In afară de criza de epilepsie a tânărului, nu mi-ai mai povestit nimic de­spre mtâlnirea de la pizzerie. Ăsta-i un semn rău pen­tru mine, deşi pentru tine ar putea fi un semn bun.

  • Şi pentru mine poate fi un semn rău.

  • Ştii ce mi-ar plăcea să aflu? Dacă şi tu mă iu­beşti aşa cum te iubesc eu. Dar nu prea am curaj să te întreb. Oare de ce am eu relaţii imposibile cu atâţia bărbaţi? Pentru că tot timpul simt că trebuie să am pe cineva lângă mine — şi aşa sunt obligată să fiu fantastică, inteligentă, sensibilă, excepţională. Efor­tul de a seduce mă obligă să dau tot ce e mai bun din mine, iar asta mă ajută. Pe deasupra, e mult mai greu să convieţuiesc cu mine însămi, însă nu ştiu dacă asta e cea mai bună alegere.

  • Vrei să mă întrebi dacă mai sunt în stare să iu­besc, ştiind bine că o anumită femeie m-a părăsit fără nici o explicaţie?

  • Ţi-am citit cartea. Ştiu că eşti în stare.

  • Atunci vrei să mă întrebi dacă aş putea să te iubesc şi pe tine, în pofida iubirii mele pentru Esther?

  • N-aş îndrăzni să-ţi pun o asemenea întrebare, pentru că răspunsul ar putea să-mi distrugă viaţa.

  • Atunci vrei să ştii dacă inima unui bărbat sau a unei femei poate cuprinde iubiri pentru mai mul­te persoane?


130

131


  • Da, mi-ar plăcea să ştiu, fiindcă nu-i o între­bare aşa de directă ca a doua.

  • Cred că se poate. în afară de cazul când o iu­bire devine...

  • Zahir. Totuşi eu voi lupta pentru tine, cred că merită efortul. Un bărbat care e în stare să iubească o femeie aşa cum ai iubit-o tu — sau o iubeşti tu — pe Esther, merită respectul şi toate eforturile mele. Iar acum, ca să-ţi arăt cât de puternică e dorinţa de a te avea lângă mine, ca să-ţi arăt cât de important eşti în viaţa mea, o să fac ce mi-ai cerut, oricât de absurd mi s-ar părea: o să aflu de ce între şinele de tren este o distanţă de patru picioare şi 8,5 uncii.

J. atronul restaurantului armenesc a făcut exact aşa cum spusese cu o săptămână în urmă: acum era ocupat tot restaurantul, nu numai salonul din spate. Mărie îi privea plină de curiozitate pe toţi cei din jur şi remarca, din când în când, uriaşa diferenţă din­tre ei.

  • Cum de aduc aici copii? E absurd!

  • Poate că nu au cu cine-i lăsa acasă.

La nouă fix, cele şase personaje, doi muzicanţi cu haine orientale şi patru fete cu bluze albe şi fuste — crinoline ca nişte rotocoale — au apărut pe po­dium. Chelnerii s-au retras imediat şi toată lumea a tăcut.

— In mitul mongol despre facerea lumii, căprioa­


ra şi câinele sălbatic se întâlnesc — spuse Mihail, cu
vocea aceea care parcă nu era a lui. Două fiinţe cu
trăsături diferite: în natură, câinele sălbatic ucide că­
prioara ca s-o mănânce. în mitul mongol, amândoi
înţeleg că unul are nevoie de calităţile celuilalt pen­
tru a supravieţui într-un mediu ostil şi trebuie să-şi
unească forţele. Dar mai întâi trebuie să înveţe să se
iubească. Iar pentru a iubi, trebuie să înceteze să mai
fie cine sunt, pentru că altfel niciodată nu vor putea
convieţui. Treptat, câinele sălbatic începe să accep­
te că instinctul lui, mereu concentrat asupra luptei
pentru supravieţuire, serveşte acum unui scop mai

133


Dostları ilə paylaş:

©2018 Учебные документы
Рады что Вы стали частью нашего образовательного сообщества.
?


infarkt-miokarda-bez.html

infarkte-miokarda--.html

infecii-nosocomiale.html

infection-as-a-cause-of.html

infectious-diseases-and.html